Taximestristii, partea a doua

Abia ce am scris un articol despre taximetristi si despre raboiul lor cu Uber. Ia uite una tare de tot:

 Cu toţii avem un loc sub soare. Şi Donald Trump, şi angajaţii de la  deratizare, şi Leo Messi, şi prinţul William al Marii Britanii, şi eu,  şi tu. Fără excepţie. De asemenea, cu toţii facem umbră  pământului. Şi Donald Trump, şi angajaţii de la deratizare, şi Leo  Messi, şi prinţul William al Marii Britanii, şi eu, şi tu. Fără  excepţie. Locul sub soare al unora e mai călduţ, al altora, mai puţin. Unii fac umbră pământului degeaba, alţii, nu. Şi tot aşa.Între  cei care ocupă un loc sub soare şi fac umbră pământului se numără şi  taximetriştii. Ca să nu facem generalizări, să spunem despre ei că unii  sunt neamuri proaste, iar alţii sunt ok. Să fim generoşi şi să spunem că  majoritatea sunt ok, dar avem noi ghinion.

Eu  am ghinion cu ei de fiecare dată când ies în Centrul Vechi şi trebuie  să mă întorc acasă la miezul nopţii. Fie că merg la Universitate, lângă  statuia lui Mihai Viteazul, unde stau permanent înşiruite taxiuri în  aşteptarea muşteriilor, fie că aleg un taxi din zona Unirea, în  apropiere de Mitropolie, acolo unde întoarce linia tramvaiului 32,  oricum ar fi, taximetriştii de care mă lovesc, fără excepţie, sunt  dispuşi să mă ducă la destinaţie doar dacă umflă preţurile dublu.Un  amic care s-a confruntat cu problema asta, animat de simţul civic şi de  sloganul că el e cetăţean european şi are drepturi, a sunat la  dispecerat de câteva ori şi mi-a spus că suni degeaba, că au apărut  multe firme de taximetrie şi, deoarece duc lipsă de oameni, vor bălmăji  nişte scuze stupide, vor promite că vor lua măsuri, dar nu se va  întâmpla nimic concret. Între Crăciun şi Revelion, într-o seară,  am ieşit în Centrul Vechi. Cam în jurul orei unu am mers spre Unirea cu  intenţia să iau un taxi. Erau patru parcate. Opresc la primul, întreb  dacă e liber, mă întreabă unde doresc să merg, îi zic locul, strâmbă din  nas şi zice 25 de lei. În mod normal, cursa costă 10-11 lei, 15 lei cu  tot cu bacşiş. Merg la al doilea, 28 de lei, nu ştiu cum a ajuns la  preţul ăsta. Al treilea, tot 25 de lei, iar al patrulea plusează  nesimţit la 30 de lei. 

Am încercat să negociez la 20 de lei, nimic.- Ţi-am spus, ăsta e preţul, dacă vrei, bine.- Da, dar tariful oficial văd că e altul.Dădeau din umeri.Cel  care mi-a cerut 30 de lei era, de departe, cel mai arogant dintre toţi.  Când l-am întrebat dacă 20 de lei sunt ok, nici nu a catadicsit să îmi  răspundă.Dar eu p-ăsta l-am ales. Avea în jur de 50 de ani, era  chel şi purta o geacă de piele maron cu guler ridicat – nu am înţeles de  ce, că era cald în taxi. Bănuiesc c-a fost şi el şocat de cât de prost  pot fi. Aşa fraieri sunt românii? Şi el care-mi ceruse doar 30 de lei.  D-aia se fură-n ţara asta ca-n codru, că suntem un neam de idioţi, mă  gândesc că-şi spunea în vreme ce conducea Loganul către locul unde voiam  să ajung. Nu comentăm, nu protestăm, nu facem plângere, tăcem şi  înghiţim. Şi, în acelaşi timp, îşi blestema zilele că era doar  taximetrist, fiindcă, la cât de şmecher era, ar fi putut ajunge departe  dacă soarta ar fi fost puţin mai binevoitoare cu el.De-aici i se  trăgeau, nu e exclus, şi rictusurile de pe faţa cătrănită. Ceva mă face  să cred că şi dacă mi-ar fi cerut 100 de lei şi acceptam, aceeaşi faţă  mofluză ar fi avut. Nu a pus în funcţiune niciun aparat, evident. După 8 minute am ajuns la destinaţie. Am deschis uşa de la maşină, m-am dat jos, am scos portofelul, i-am dat banii, i-am urat noapte bună şi am închis uşa.După cinci paşi, deschide uşa din dreapta, cea pe care coborâsem.- Hei, se aude o voce urlătoare de maimuţă din interiorul gulerului de la geacă, mi-ai dat decât 15 lei.Da, amuzant, nu? Mi-am văzut de drum.- Bă, a urlat în continuare, ţi-am cerut să-mi dai 30. Atât ţi-am zis să-mi dai pe cursă.Cum să nu fie amuzant?-Bă, tu-ţi paştele mă-tii, zbiera, ies acum după tine. Dar  nu a ieşit, că n-avea ce să-mi facă. Iar eu mi-am văzut liniştit de  drum. Îi cerusem să oprească pe o stradă paralelă cu cea unde locuiam,  ca să evit vreo surpriză. Nu că m-aş fi aşteptat la vreuna. Pentru orice  eventualitate.Până la urmă, întrucât cu maşina nu putea intra pe  străduţa pe care mergeam, iar pe jos considerând, probabil, că e  riscant să se avânte, zbieretele au încetat de la sine şi, mofluz, s-a  cărat.Nu mint, a fost foarte amuzant. Vă recomand cu încredere să procedaţi la fel.  

Sursa:  Mihnea  Rudoiu , republica.ro