Clasamente

Se spune că scrisul este terapeutic. Poate așa e. Și eu, încercând acum să caut o formulă bună de început pentru acest capitol, nu puteam să spun altceva decât: „Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească…” îmi dau seama că Ion Creangă vorbea despre toți oamenii, nu doar despre el.

Casa copilăriei mele este casa bunicilor de la țară. Copilăria mea și cele mai fericite momente din primii ani de viață sunt legate de acea casă. Pentru că intram strigând în gura mare : mamăăăă, tatăăăă… și tot timpul ne răspundea cineva. Așa îi strigam noi pe bunicii noștri, mama și tata, pentru că părinții mei le spuneau tot așa, iar noi îi imitam.

Fac o pauză de la scris ca să-nghit nodul din gât…

De fiecare dată când îmi aduc aminte de ceva petrecut în casa bunicilor îmi dau seama că totul e scăldat în lumină. Starea vremii a rămas neschimbată. Chiar dacă a plouat, a plouat pentru că a trebuit și a fost o ploaie frumoasă.

Pașii mă poartă prin casă. E o casă mare, așa cum au majoritatea oamenilor gospodari la țară. A fost construită în jurul unei curți interioare, iar accesul se face pe o poartă mare ce desparte cele două aripi ale casei. Poarta trebuia să fie mare, ca prin ea să poată intra ușor căruța încărcată cu fân sau camionul ce ne aducea lemnele pentru iarnă.

Printr-o poartă aproape la fel de mare se trece în grădină. Aceasta este așezată pe un deal pe care, dacă-l urci , vezi tot satul, în toată splendoarea lui.

E un sat frumos, așezat între dealuri, la intrarea pe Cheile Rudăriei, unele din cele mai sălbatice zone din Banatul de munte, la câțiva km de Cheile Nerei. În prezent satul este vestit pentru morile de apă și atrage anual din ce în ce mai mulți turiști.

Am crescut și eu ca mulți alții sub mult blamatul regim comunist. Deși aveam doar 10 ani și câteva luni la momentul revoluției din 1989, am simțit influența acestuia și mai târziu în viață, pentru că oamenii și sistemele existente au rămas și după momentul „22 decembrie”.

Dar eu, la vremea aceea nu știam ce sunt lipsurile, nu știam cât de greu le era părinților și bunicilor să ne asigure acel trai liniștit după care și azi tânjesc. Pentru că treaba mea și a fraților mei a fost să ne jucăm, să învățăm și să ne facem utili prin casă.

Îmi aduc aminte că-mi ceream voie să plec la joacă prin sat, cu prietenii din vecini. Înainte să am liber, bunicul meu îmi spunea: „vezi mai întâi dacă mai e ceva de făcut prin casă, după aceea poți pleca unde vrei”.
Bineînțeles că nu aveam nimic de făcut dar ideea era să am grijă ca lucrurile să fie în ordine și pe primul loc să fie „casa”, apoi restul… „mai întâi munca, după aceea distracția”.

După cum spuneam, satul e așezat între două dealuri și prin mijlocul lui trece o apă „repede” de munte ce se varsă apoi în râul Nera. În zilele călduroase de vară obișnuiam să merg la scăldat. Era una din activitățile obișnuite și plăcute pe care le făceam.
Grupul nostru de prieteni era destul de restrâns pe vremea aceea: doar copiii vecinilor care erau apropiați ca vârstă de noi. Ne jucam în apropierea casei și discuțiile se opreau brusc dacă eram chemați la masă.

Ne plăcea să-i punem la încercare pe eroii noștri preferați: „cine e mai tare: Bruce Lee sau Tarzan?”; „Batman sau Superman?”…

Nici mașinile nu scăpau de clasamente. Sau… motocicletele. Și nu, nu performanța motoarelor era cea care conta. Cea mai tare motocicletă era cea care avea un nume care suna mai bine.

Așa că, ține minte: locul 3 era ocupat de Mobra, cea mai tare motoretă românească! Pe locul 2, doar pentru că avea un nume care suna mai bine: Honda; iar pe primul loc, cu un nume ce te duce cu gândul la filmele SF: Suzuki!

Clasamentul acesta e important pentru ceea ce se întâmplă mai departe.

După cum spuneam, pe vremea aceea teritoriul nostru de joacă era destul de restrâns pentru că eram mici.

Dar lucrurile tocmai sunt pe cale să se schimbe.

Vecinii de peste drum au 4 copii. Cel mare, Daniel, un băiat bine crescut pentru vârsta lui e mai în vârstă decât mine cu vre-o doi ani. Poate trei. Prin urmare e mai „liber”. De exemplu, poate merge la pescuit dacă vrea.

Și în ziua aceea chiar se pregătește să meargă la pescuit. Se așază în fața casei cu undița, caută râme și, evident, ne ispitește:

• Hai și voi la pescuit!
• Nu, că nu ne lasă mama!
• Dar mergem aici aproape, unde ne scăldăm de obicei. Întrebați-o, poate vă lasă.

Zis și făcut! Nu ne-a luat prea mult ca să o convingem să ne lase în mica noastră aventură. La urma urmei, trebuia să stăm pe malul apei cu un băț de care era legat un fir de ață în locul în care mergeam aproape zilnic la scăldat.

Și așa, eu și Lucian, fratele meu mai mare, ne pregătim de pescuit.

În scurt timp suntem lângă râu și căutăm un loc bun să ne așezăm.

• Aici nu e bine pentru că sunt copii și e gălăgie, spune Daniel mergând cu pas vioi în josul apei. Hai să căutăm un loc mai liniștit!
• Mergem mult?
• Nu, după curba asta!

Dar după curba indicată sunt multe bălării. Înaintăm curbă după curbă și ajungem la „Capu’ satului”. Aici malul devine abrupt și trebuie să mai mergem o curbă mai jos, ca să ne putem apropia de râu.

Și așa, râpele și bălăriile ne depărtează vreo doi, trei kilometri de sat.

În sfârșit, zărim o potecuță care șerpuiește ușor pe lângă niște copaci iar în capătul ei se zărește râul… ce priveliște de poveste!

Prin sat albia râului e amenajată și apa trece de genunchi în puține locuri. Aici apele sunt liniștite iar rădăcinile sălcilor ne spun că sunt și puțin adânci, deci aici e sigur locul ideal pentru pescuit!

Dar afară e cald, noi obosiți de pe drum, apa caldă… ce merge o baie!

Ne simțim bine, minunat de bine!
Ieșim din apă și aruncăm și undițele cât ne uscăm.

Dar liniștea pe care o căutam e iar întreruptă de voci. Ciulim urechile și ascultăm… Parcă cineva strigă numele noastre…
În capătul potecii apare bunica în mână cu o nuia!

• Aici sunteți voi în sat, la pește? Vă caut de 4 ore! Acasă cu voi că vă ia mama naibii!

Fața ei desfigurată ne spune că situația e gravă. Ah, bălăriile! Potecuța asta e atât de îngustă!

Lucian trece alergând pe lângă ea și primește o nuia de bun găsit.

Îmi scapă două lacrimi și încerc să găsesc o explicație… Au! Usturimea provocată de nuia pe picioare îmi spune că explicațiile nu țin. O iau la fugă și ajung în drum. Lucian se vede „o curbă mai încolo”. Strig la el să ne aștepte, să mergem împreună dar nuiaua din mâna mamei îmi spune că e mai bine să grăbesc eu pasul…

A doua zi ne jucăm în fața casei. Nu avem voie să trecem strada.

Daniel ne vede și vine să se joace cu noi. E vesel și-i arde de glume.

• Gabi, te-a mai ajuns mamă-ta din urmă?

• Numai o dată. După aia n-am mai așteptat-o. A ajuns ultima acasă, eu al doilea și Lucian primul.

• Ce tare! Dacă ați fi motociclete, știi ce ați fi?

• Ce?

• Mobra, Honda și Suzuki!

:))

(imagine preluata de aici: )