Democrație nu înseamnă a alege „personaje”

Democrația nu are nimic de a face cu a alege „personaje”.

Scopul democrației este de a controla „personajele”, odată ajunse în postura de a administra ceva, tocmai pentru că… oamenii nu se pricep să aleagă alți oameni.

Chiar dacă se pricep să facă unele evaluari… sigur nu sunt capabili să evalueze toate variabilele (caracter, gânduri, reacția la stimuli „externi” etc). Pentru că, dacă ar putea… nu ar mai fi necesar să avem ramuri știintifice sau meserii dedicate acestui scop (psihologie, psihiatrie, „profileri”), oameni care-și petrec o viață studiind caracterul oamenilor… și care… în final… chiar și ei ajung tot să facă doar presupuneri sau să fie păcăliți. Sau nu ar mai exista divorțuri… sau nimeni nu ar mai putea fi păcălit… nu mai avea nevoie de legi preventive care să ne protejeze de relele intenții ale altora… sau… nu ar mai exista o infinitate de probleme datorate caracterului imprevizibil al ființei umane.

Într-o democrație nu contează prea mult dacă administratorii sunt „aleși”, „trași la sorți”, sau ajunși într-o funcție publică prin „concurs”.

Fiecare din metodele de mai sus au avantaje și dezavantaje, astfel că, o combinație între cele 3 nu poate decât să ajute.

Atunci când se aleg „personaje”, ele sunt propuse sau susținute de către un grup. Funcție de calitatea și onestitatea grupului respectiv va fi și propunerea. Și excluzând caracterul persoanei, care cum ziceam va fi veșnic o enigmă pentru restul, cei ce împărtășesc aceleași idei pot să recunoască cel mai bine capacitatea unuia dintre ei de a pune respectiva idee în practică. Deci e normal ca cineva ce propune un anumit proiect să fie propus de un grup dedicat acelui proiect… atată vreme cât el poate fi forțat să îl execute întocmai, în caz contrar putând fi oricând debarcat.

Chiar dacă persoanele ce candidează pentru câte o funcție se autopropun, deci nu ar face parte dintr-un grup anume, funcție de calitățile pe care ele le au… vor fi sau nu susținute de un grup. Este evident că nu va putea fiecare persoană să ajungă să fie cunoscută de toți ceilalți cetățeni și că… în final… doar cele ce vor reuși să primească susținere din partea unor grupuri vor ajunge „vizibile”.

Și așa ajungem la ceea ce numim azi „partid”.

Oamenii au ajuns să fie oripilați de denumirea de „partid”.

PARTÍD ~e n. Grup de oameni cu idei și interese comune

Problema nu este faptul că oamenii se asociază în vedere promovării unei idei sau a unor interese comune… ci faptul că există „legi speciale” prin care doar anumite „grupuri” sunt acceptate a fi partide și a putea propune „idei” și „persoane”.

Așa că… nu conceptul de „partid” ar trebui să vă „oripileze” ci „legea partidelor” care nu ar trebui să existe, cel puțin nu în forma actuală.

Nu conceptul de „partid” ar trebui să vă oripileze ci „Legea electorală” prin care doar „partidele” reglementate de „Legea partidelor” (care astfel pot fi controlate de cei ce dețin puterea) pot participa în alegeri cu propuneri de „idei” și/ sau „candidați”.

Există țări, chiar membre ale UE, care nu au o „Lege a partidelor” și în care „Legea electorală” nu face diferență între grupurile de cetățeni asociați ce pot propune idei și candidați în alegeri și totuși, majoritatea acestor grupuri de cetățeni ce se asociaza se autodenumesc „partid”.

În decursul timpului au avut loc nenumarate revoluții. După fiecare revoluție la conducere a ajuns mereu un grup de persoane. Este evident că întotdeauna după o revoluție cineva se va afla în postura de administrator și va deține controlul armatei și a forțelor de represiune deja existente (în cazul în care nu chiar armata sau forțele de represiune vor prelua controlul).

Și este la fel de evident că cine va deține controlul forțelor armate și a celor de represiune va face și legea și va lua inițial deciziile. Așa că, indiferent că schimbare se produce prin vot, adică prin alegerea unui grup menit să o facă… sau printr-o revoluție… situația e aproape identică. Va exista un moment în care cei ajunși într-o anume „clădire” vor trebui să pună în aplicare „ceva”, să ia niște decizii.

Și aici apare problema.. pentru că nu există decât 2 metode de a lua decizii:

Grupul de la putere le ia mereu, începand din acel moment, sau ia doar decizia de a implementa metoda prin care deciziile le iau cetățenii și grupul de la putere doar le pune în aplicare.

Este evident că după o revoluție, dacă scopul principal a fost doborârea unei dictaturi și un enunt la modul general cum că… „să o ducem mai bine”… în continuare… revoluționarii se vor dezbina funcție de ce-și doreau fiecare să obțină după doborârea dictaturii, sau de ce înțelegea fiecare prin „să o ducem mai bine”.

Este al fel de evident că singura varianta care ar putea să evite o astfel de situație este ca scopul, indiferent că vorbim de îndeplinirea lui prin „alegerea unui grup” sau de o revoluție, ar trebui să fie implementarea metodei de decizie care nu va provocă lupte ulterioare… metoda care nu va duce la vărsare de sânge.

Și asta este democrația directă… metoda prin care… odată doborât un regim sau sistem… cetățenii pot să continue să-și promoveze ideile fără a fi nevoiți să se omoare între ei.

O altă problemă invocată adesea de detractorii democrației directe este faptul că „justiția” va fi făcută de popor.

Cum ziceam la început, scopul democrației directe este de a alege și propune idei și nu persoane, pentru că oamenii nu sunt cu adevărat capabili să „citească” alți oameni.

Scopul democrației directe nu este ca oamenii să se contituie într-un mare Tribunal pentru a judeca alți oameni… Pentru asta va exista întotdeauna justiție care va judeca persoanele individual, pe probe, dar în baza legilor făcute/ acceptate de majoritatea cetățenilor.

Sigur, pot exista și curți cu jurați din rândul cetățenilor, sistemul există în USA (și nu numai) și care chiar fucționează. Jurații din rândul cetățenilor însă stabilesc doar verdictul, vinovat/ nevinovat… nu pedeapsa efectivă.